(de Radu GYR)
N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.
Zâmbesc numai acei care suspină.
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un ciob de iad în tine.
Nu te ridici spre slăvi până nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în zambetul de azi
E c-ai murit în lacrima de-aseara.
Să fii aruncat în lada cu amintiri, în lada cu jucării vechi şi ne(mai)dorite…
Papuşă cu inima strivită, papuşă stricată şi nefolositoare, pe cine crezi tu că mai interesezi? Poate că te-am iubit cândva, dar acum nu mai contezi. Poate că nu te-am iubit deloc, dar erai lângă mine atunci când mă simţeam singur(ă). În orice caz, erai mai bună decât un prieten imaginar. Ai reuşit într-o perioadă să îmi colorezi visele, să-mi stârneşti imaginaţia, să-mi dai fiori atunci când te strângeam în braţe, să îmi doresc să fiu cu tine atunci când eram departe unul de altul.
Dar asta a trecut, cum de altfel toate trec. Acum am crescut şi nu mai am timp pentru tine! Nu mai am timp nici măcar pentru dragoste, cum să mai am pentru tine!? Acum m-am maturizat. Acum ştiu ce vreau. Acum nu te mai vreau…
Viaţa, întâmplarea, destinul, soarta, karma, zeii, Dumnezeu… Unul sau mai multe din toate acestea au făcut ca revelionul să îl petrec la Oradea, departe de persoana pe care o doream cel mai mult lângă mine.
În prima zi de anul nou, de dimineaţă, am primit un SMS: “La mulţi ani, lenosule! Ai grijă ce faci azi, că aşa va fi tot anul”. Speram eu pe atunci să nu se adeverească “prezicerea”, deoarece eram departe unul de altul, fiecare amonoacid din ADN-ul meu tânjea dupa ea, îmi domina gândurile, îmi domina simţurile, îmi făcea inima să bată, plămânii să funcţioneze, electronii să se învârtă în jurul nucleului, eu să traiesc.
Azi dimineaţă m-a pocnit revelaţia: unele preziceri se adeveresc! Ce făceam atunci, fac şi acum. Cu singura diferenţă că acum, fizic, suntem mai aproape ca atunci.
Deşi ne depărtăm tot mai mult unul de altul…
Beşină = strigătul de fericire al căcatului în drumul său spre libertate.
Vine un moment în viaţa fiecărui om, când simte că trebuie să meargă la “taoletă”. Şi cum nu e bine să-ţi ignori sentimentele, pentru că până la urmă ajung să te copleşească, te duci! Problema apare dacă eşti la un WC public sau, şi mai rău, la job. Iar tu eşti unul care a ţinut în el sentimentul şi acum nu mai poţi: îţi vine să îl urli în gura mare! Mă rog, gură s-ar chema dacă ai fi “amiobă”… Ca să complicam problema şi mai tare, să spunem că WC-ul de lângă nu e gol.
Deşi, conform reclamei, vorba scurtă sărăcia omului, eu prefer să nu o mai lungesc şi să redau mai jos o discuţie avută cu stimabilul Lup, ieri, după ispravă:
Eu: bă
Eu: aşa Captain Planet îmi venea…
Eu: şi cum chemam io acolo:
Eu: vânt(uri)
Eu: nămol (apă + pământ, chemaţi împreună din cauză de nerabdare abdominală)
Eu: foc (de la ardeiul iute de ieri)
Eu: s-a găsit să intre unul
Eu: şi să îşi spele fooooaaaaarte meticulos mâinile
Lupu: >:)
Eu: şi, pe cand mă bucuram eu că respectivul nu e miriapod obsedat de curăţenie, bacterii, boli şi alte năpaste
Lupu: : ))))))
Eu: a trecut la curăţat pantofii (cel putin aşa se auzea)
Lupu: :O
Lupu: =))
Eu: ştii ce nasol e să te caci în liniste când toată puterea universului zace în tine?
Lupu: DA
Lupu: : D
Dac-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dac-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormânt adânc
Dac-aş fi sapă.
Dac-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dac-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu… sunt… ură…
El: Cred ca ma indragostesc!
Ea: Treaba ta, dar nu uita ce ai patit ultima data. Sau inainte de asta. Sau si mai inainte. Ca sa nu mai vorbesc…
El: Gata!!! Am priceput ideea! De data asta va fi altfel… Trebuie sa fie altfel!
Ea: Sa nu zici ca nu ti-am spus! Parca vad ca iar alegi gresit persoana. Iar o sa te frigi cand ti-e lumea mai draga. Adu-ti aminte cat ti-a luat ultima data ca sa-ti revii. Desi, daca m-ai intreba, as zice ca inca nu ti-ai revenit. Dar cum nu m-ai intrebat, tac… Uite cum tac…
El: Auzi, tu nu ai cumva treaba?
Ea: Nu. Sincera sa fiu chiar ma plictisesc… (dupa o vreme) Stii ce? S-ar putea sa ai totusi drepate. Poti incerca.
El: Cum, tu imi dai dreptate? Cred ca ti-e rau. Sau poate esti cumva pe moarte?
Ea: Se poate. Cred ca mor… Mor de dorul zilelor in care va jucati de-a soarecele si pisica, de dorul zilelor de la inceput in care totul este roz si nici un nor la orizont. Pana la urma cred ca ar trebui sa nu ma iei in seama. Eu zic sa faci ce-ti spune constiinta!
El: Aaaa, acum esti ironica. Ma miram eu sa fie pe bune ce zici!
Ea: Nu, sincer. Ar trebui sa faci ca ai facut si pana acum: continua! Nu se spune ca dragostea este leacul cel mai sigur pentru ranile din dragoste?
El: Ba, cam asa… Oricum asta aveam de gand. Dar vreau ca de data asta sa fac un pact cu tine.
Ea: Hmm… Stii ca nu prea-mi place sa…
El: Doar de data asta.
Ea: OK. Sa aud!
El: Indiferent ce se va intampla de acum incolo, voi continua. Dar nu mai vreau sa aud reprosuri si alte lamentari, bine?
Ea: O sa incerc… dar nu promit!
El: Ba sa promiti, ca daca promiti stiu ca te vei simti datoare sa respecti promisiunea!
Ea: Fie! Azi m-ai prins in toane bune, asa ca promit! Nu de alta, dar stii ce? Cred ca sunt si eu indragostita!
~ The end ~
Ea: Constiinta lui
El: Eu
Regia: Oita Roz
Scenariu: Oita Roz
Decorurile: un net, un comp, alte chestii tehnice…
